Hoinarim prin viata fara sa simtim, ca niste papusi fara viata. Da, ne agatam de unii altii, asa numiti "stapani"... si ne amagim ca nu vom "imbatrani" si vom ramane mereu aceeasi. Apoi vine o zi in care ne pierdem "stapanul", ne dam seama ca viata nu e doar o trecere a noastra... ne dam seama ca am ramas aceeasi si e foarte trist ca nu am evoluat, ne dam seama ca nu ne putem descurca singuri, de fapt ne dam seama ca nu stim cine suntem pentru ca nu am facut niciodata cunostinta cu noi, pentru ca nu am simtit niciodata iubirea.
Suntem frumosi, doamne ce frumosi suntem, si doamne ce greu este sa vedem frumusetea din noi, o frumusete ascunsa sub o pojghita de minciuna, sub o nalucire a unui fals eu. Si vine un timp in care ne intrebam oare cand e momentul potrivit sa descoperim cine suntem, sa simtim frumusetea noastra interioara, sa simtim iubirea deplina. Daca il cauti nu vei stii ca e momentul potrivit, daca il simti, pentru ca ai lasat usa deschisa a sufletului tau, vei stii.
Azi uitandu-ma in sufletul unui om minunat si trist, vazand o frumusete de nedescris, am realizat cat de aproape sunt de mine si cat de mult simt, traiesc si iubesc. Imi simt sufletul usor, traiesc bucurii dar si tristeti, iubesc viata dar si fiecare floare, fiecare gand, fiecare prieten, cerul, ZBORUL. etc.. E o minune sa te trezesti si sa simti ca ai pentru ce sa traiesti: pentru TINE, lipsit de pojghita, curat, mandru si senin ca cerul de primavara. E sigur, ne apropiem de noi doar prin iubire.
