As vrea...

As vrea sa scriu pe cer... sa fac din norii pufosi asternut de vise...

As vrea sa sarut luna... si sa ii spun sa te vegheze

As vrea sa fiu un soare.. si sa iti luminez drumul

As vrea sa fiu adierea de vant... care sa iti sopteasca calea pe care sa mergi

As vrea sa fiu copac... care sa te imbratiseze cu ramurile lui si sa iti ofere siguranta

As vrea sa zbor... si sa te iau cu mine

As vrea sa fim... eu, tu, noi... un tot.. un intreg.

Si totusi... nu ajunge sa vrei..

Am puterea sa scriu pe cer si norii pufosi imi transforma visele in realitate

Sarut luna in fiecare seara si stiu ca te vegheaza

Sunt un soare si razele mele iti lumineaza drumul

Sunt adirerea de vant care iti sopteste raspunsurile pe care le cauti

Sunt un copacel care te imbratiseaza si iti este mereu alaturi

Zburam impreuna si noi suntem UNA.

Momentul potrivit

Hoinarim prin viata fara sa simtim, ca niste papusi fara viata. Da, ne agatam de unii altii, asa numiti "stapani"... si ne amagim ca nu vom "imbatrani" si vom ramane mereu aceeasi. Apoi vine o zi in care ne pierdem "stapanul", ne dam seama ca viata nu e doar o trecere a noastra... ne dam seama ca am ramas aceeasi si e foarte trist ca nu am evoluat, ne dam seama ca nu ne putem descurca singuri, de fapt ne dam seama ca nu stim cine suntem pentru ca nu am facut niciodata cunostinta cu noi, pentru ca nu am simtit niciodata iubirea. 

Suntem frumosi, doamne ce frumosi suntem, si doamne ce greu este sa vedem frumusetea din noi, o frumusete ascunsa sub o pojghita de minciuna, sub o nalucire a unui fals eu. Si vine un timp in care ne intrebam oare cand e momentul potrivit sa descoperim cine suntem, sa simtim frumusetea noastra interioara, sa simtim iubirea deplina. Daca il cauti nu vei stii ca e momentul potrivit, daca il simti, pentru ca ai lasat  usa deschisa a sufletului tau, vei stii. 

Azi uitandu-ma in sufletul unui om minunat si trist, vazand o frumusete de nedescris, am realizat cat de aproape sunt de mine si cat de mult simt, traiesc si iubesc. Imi simt sufletul usor, traiesc bucurii dar si tristeti, iubesc viata dar si fiecare floare, fiecare gand, fiecare prieten, cerul, ZBORUL. etc.. E o minune sa te trezesti si sa simti ca ai pentru ce sa traiesti: pentru TINE, lipsit de pojghita, curat, mandru si senin ca cerul de primavara. E sigur, ne apropiem de noi doar prin iubire.

A iubi iubirea

M-am impiedicat prin viata cautand iubirea nemarginita... am crezut ca sunt aproape de ea de atat de multe ori... O da... dar ce intelegem prin iubire? Abia acum am realizat ca eu iubeam iubirea. Iubirea aceea divina, pura, neinteleasa, iubirea ce exista intr-un nivel de inalt si absolut incat nu puteam decat sa fiu adiata de lumina ei si atat.  Iubirea aceea descrisa in poezii sfasietoare, in melodii atat de intense si in filme romantice. Insa iubirea noastra e pamanteana, e o iubire pe care o vezi in ochii de copii, o iubire care are soare dar si umbra, o iubire care te patrunde atunci cand priveste o floare, cand vezi un rasarit de soare...

Asa cum nu-l putem vedea pe Dumnezeu, asa nu vom putea "vedea", "gasi" iubirea aceea pura si nemarginita. Noi traim aici.. pe pamant, Dumnezeu ne vorbeste prin oameni, iubirea se revarsa prin oameni, natura, prin ganduri, fapte si minuni. Daca vrem sa simtim cu adevarat iubire, daca vrem sa traim cu adevarat iubirea atunci e important sa acceptam ca ea ia formele lumii acesteia... si ca noi fiecare, avem calitati si defecte, avem lumina dar si umbre. Daca acceptam iubirea pamanteana nu vom mai suferi, pentru ca iubind ceea ce este, ne putem inalta. Cautand un absolut, nu vom face decat sa fim dezamagiti ca n-am trait ceva ce nu poate fi trait pe acest pamant. Iubind iubirea, iubind nemarginirea, iubind idealul nu facem decat sa cadem ca niste stele cazatoare... si sa ne pierdem intr-o lume care credem ca nu ne intelege. 

Aleg sa iubesc "lumeste", sa am tresariri si zvâcniri de ego... accept sa vad viata cu bune si cu rele, cu experiente din care invat, pentru ca stiu ca Dumnezeu mi-a dat iubirea ca sa ma inalt si nu ma pot inalta decat acceptand ceea ce este. Tot ceea ce avem in viata noastra, tot ce ne este dat sa traim, inclusiv iubirea, este ca noi sa intelegem viata de aici, sa iubim divinul din viata noastra nu viata din divin. 

Ma abandonez dorintei tale, ma abandonezi unei vieti pline de iubire, si nu mai caut iubirea in forme ce n-au viata.

Intalniri tainice

Mi-am dorit sa simt, sa zbor, sa ma inalt si sa ma las incalzita de focul meu interior. E soare la mine... am zburat... poate prea departe si poate a fost prea frumos... sau spun "prea" pentru ca inca mi-e frica. De fapt depasirea oricarei frici o faci fiind vulnerabil... lasandu-te cuprins de profunzimea sentimentelor. De ce? Pentru ca nu te mai poti ascunde si pentru ca nu te mai poti minti, pentru ca tu insuti esti curat la suflet. E minunat sa poti face soare in intuneric doar pentru ca te deschizi si lasi sa patrunda razele, e minunat cand poti sa iti deschizi larg ochii si sa patruzi cu privirea ta infinitul, e minunat cand poti topi cu caldura sufletului tau orice obstacol, orice rau ce iti sta in cale. Traiesc, dincolo de trairea conditionata, traiesc pentru ca traiesc, iubesc pentru ca iubesc si sunt pentru ca sunt. 

Ce zbor frumos! Ce adiere! Astfel de momente nu sunt decat o intalnire cu divinitatea, o intalnire tainica si plina de semnificatii. 

Am realizat insa ca astfel de momente sunt unice, au o savoare, o arta aparte de a aparea si disparea. Nu putem avea o viata de astfel de momente, una dupa alta, pentru ca le-am pierde savoarea, nu le-am intelege mesajul, ne-ar "imbata" si ne-ar face atat de egoisti. Asadar am invatat sa-mi traiesc intalnirile, si mai important sa le las sa plece.... Ma mai surprind contempland la trecut, o nostalgie dulce insa prezentul e tot cea ce conteaza.

Acum sunt intr-o pauza de zbor... ma odihnesc, ma bucur si imi trag sufletelul. Admir privelistea si imi adun resursele pentru un nou zbor, o noua intalnire tainica.

Lacrimi inghetate

 Foto: Drowning1987

E friiigggg... si doamne ce frig e.

O lacrima azi mi-a inghetat pe obraz... si m-am gandit cate lacrimi am lasat sa-mi inghete pe obraz dar si in sufletul meu netraindu-mi suferinta.

De frig azi mi-au inghetat aripile, n-am putut sa zbor si ceva ma tinea fortat la sol... era asa o ceata in viata mea ca era imposibil sa zbor.

Azi nu am simtit focul inimii. Nu a avut puterea sa ma incalzeasca oricat am apelat la el.

Dezolant... trist... frig... inghet... amorteala.. o suferinta pusa parca la pastrat. 

Noroc ca stiu ca vine primavara si oricat de greu mi-ar fi acum, exista un firesc al lucrurilor, exista alb si negru, exista frumos si urat, exista suferinta si fericire, exista frig si cald. 

Pana atunci ma rog ca focul inimii sa ma incalzeasca, ma rog sa fie senin pentru a putea zbura. Am sa fac primavara in sufletul meu, o primavara care sa imi topeasca lacrimile si care sa imi readuca zambetul.