Move on

In viata ai parte si de revelatii.. mai exact acele momente cand parca se aprinde un bec in capsorul tau si brusc se face lumina. Poate atunci cand te intalnesti cu o persoana, care a reprezentat ceva pentru tine, realizezi ca nu mai simti nimic sau nu ceea ce te asteptai.. poate o problema, in care te-ai cufundat, brusc are o solutie si exemplele ar putea continua. Te poti sfarma multa vreme sa uiti ceva, sa depasesti un moment greu si apoi totul se schimba intr-un moment. Realizezi poate ca o despartire e cel mai bun lucru care ti se putea intampla, ca viata iti deschide multe oportunitati, ca te-ai regasit: ti-ai regasit zambetul, lumina din ochi, dragostea fata de tot ce te inconjoara. Poate realizezi ca ai vrut sa fii salvatorul cuiva care nu si-a dorit acest lucru, poate uneori e bine sa lasi persoana sa se zbata singura si sa primeasca singura lectiile dure ale vietii. Poate e bine sa reusesti sa te detasezi, iar minciunile, dezamagirile, pe care astfel de persoane tin constant sa ti le ofere, sa nu te mai afecteze. La nivel constient de multe ori stim asta, sufletul nostru insa are nevoie de acea revelatie. Asa cum zice John Welwood "ranile nu reprezinta o greseala sau un defect, ci mai degraba o busola care va ghideaza si care va poate indrepta spre o mai mare capacitate de relationare." Viata merge mai departe.

Let go

Mi se intampla lucruri frumoase in ultima perioada care adauga culoare vietii mele. Ma simt valorizata, importanta, apreciata, chiar admirata. Munca mea chiar are valoare, stiam asta dar abia acum simt cu adevarat ca am ajuns exact unde mi-am dorit. De asemenea ma simt admirata ca si femeie, sunt persoane in jurul meu care stiu cat de mult pot sa daruiesc, ma admira nu doar pentru felul in care arat ci mai ales pentru felul meu de a fi, pentru "inocenta" sufletului meu.

Toate acestea insa m-au facut sa realizez ca viata mea a fost plina de iluzii, iar atunci cand reusesti sa te agati de ceva: un loc de munca, o relatie, persoane dragi, viata ta este distrusa. De ce? Pentru ca atunci cand te cramponezi de ceva, incetezi de fapt sa mai existi. Nu reusim sa obtinem asta decat prin intelegere. De multe ori confundam fericirea cu emotiile, cu fiorii pe care ii simtim ceea ce este fals. Nici macar acei fiorii pe care ii simti nu vin din implinirea unei dorinte. Dorintele sunt stari de neliniste, vrem sa ajungem acolo, ne imbatam cu aceste stari. De fapt ne hranim cu emotii zi de zi si de cele mai multe ori nici nu ne dam seama de asta.
O alta iluzie cu care am trait si de care inca incerc sa scap este faptul ca am nevoie de un salvator, de cineva sa ma ajute sa ies din starile mele nasoale. La fel cum incerc eu sa salvez pe altii si imi asum responsabilitatea pentru fericirea lor, asa strig dupa ajutor din afara si eu. Dar nimeni nu te poate ajuta decat tu insuti pentru ca nimeni altcineva nu intelege cu adevarat prin ceea ce treci tu. Doar tu poti cauta raspunsul, nimeni nu poate cauta pentru tine, cei din jur te pot doar ghida.
Dar eu ma stradui prea mult, incerc sa inteleg prea mult, am cazut intr-o alta extrema. Vreau sa ma trezesc, vreau sa aflu, vreau sa inteleg, vreau vreau vreau... de fapt vreau sa ajung undeva pentru ca asa am fost invatata sa imi indeplinesc niste obiective. Japonezii au o vorba: "In ziua in care incetezi sa calatoresti, vei sosi la destinatie." Uneori tot ce trebuie sa facem e sa traim in prezent, sa ne bucuram de aprecieri, de prieteni, de sanatate, sa lasam lucrurile in voia lor sa se intample. De asemenea am realizat cat de mult lucrez cu mine si cate multe vreau sa schimb la mine. Cu cat incerc mai mult, cu atat pierd din autenticitate, cu atat parca nu ma mai recunosc. Am sa citez iar din Anthony de Mello: "Cum poate cineva sa faca fata raului? Nu luptand impotriva lui, ci prin efortul de a-l intelege. Prin intelegere, el dispare. Cum face cineva fata intunericului? Nu cu pumnul. Nu izgonesti intunericul din camera cu matura, ci aprinzand lumina. Cu cat te lupti mai mult cu intunericul, cu atat devine el mai real pentru tine si cu atat mai mult te oboseste. Dar cand aprinzi lumina constientei, intunericul se topeste."
In aceasta perioada am fost prea preocupata sa ma lupt, sa ma afirm, sa scot capul la suprafata, poate a venit vremea sa am o alta abordare.

My way

Incep sa ma trezesc.. incet dar sigur. Asa cum am mentionat am avut o perioada in care m-am anulat pe mine, incep insa sa ma regasesc.. de la lucruri banale cum ar fi sa imi indrept din nou parul, sa ascult tare muzica care imi place, sa merg sa dansez pana la bucuria pe care o simt cand sunt in compania prietenilor mei, cand citesc si cand reusesc sa ma bucur de lucrurile simple. Chiar uitasem cum e... eram prea preocupata sa nu "deranjez". Eu care vorbisem cat de important este sa fii autentic, chiar eu am reusit sa am o perioada de amnezie. Culmea e ca inca ma simt amortita, nu mai stiu ce inseamna sa fiu autentica.. in raport cu ce? cu cine? Sunt oare eu atat de influentabila?! Tocmai ca nu cred ca sunt, a fost doar ceva trecator. E bine sa ne punem intrebarile acestea pentru ca toti trecem prin momente in care nu reusim sa ne regasim, nu mai stim cum suntem noi cu adevarat. Intotdeauna momentele de incercare sunt cele care ne ofera cele mai multe revelatii. Eu stiu ca am mult de lucrat cu mine, cum avem toti de altfel, si numai daca facem eforturi vom reusi sa facem sa ne fie bine. Am tot scris despre dezamagiri, intr-adevar toti trecem prin asa ceva, dar e si problema noastra ca am acceptat sa se intample asta. Unele lucrurile le putem controla, putine ce e drept. Vorba lui Eleonor Roosvelt: "Nimeni nu te poate face sa te simti inferior fara acordul tau." Cand ne dezamageste cineva e unilateral, depinde de noi daca ne lasam dezamagiti sau daca mergem mai departe si inlocuim gustul amar imediat. Persoana care ne-a dezamagit de cele mai multe ori nu considera ca a facut acest lucru sau nu ii pasa. Tot asa de noi depinde daca vedem paharul pe jumatate plin sau pe jumatate gol.
Voi incheia cu un citat superb de Omraam Mikhaël Aďvanhov: "In fata aceluiasi pahar umplut pe jumatate, o persoana va spune ca este pe jumatate plin si cealalta ca este pe jumatate gol. Obiectiv este corect, dar pentru un psiholog, acest lucru revela doua mentalitati diferite. Daca va opriti asupra plinului, va impliniti; daca va opriti asupra golului, va mutilati. Este o lege magica. Cand un bolnav nu se gandeste decat la boala sa, starea lui se inrautateste, pentru ca orice gand negativ lucreaza la distrugere. Sa se gandeasca la sanatate, si se va simti deja mai bine. Bineinteles, va lipsesc multe lucruri. Si daca doriti sa va lipseasca si mai multe, ganditi-va la aceste lipsuri, la acest vid… Dar ganditi-va ca sunteti un fiu al Domnului, o fiica a Domnului, si vor surveni atatea ameliorari! In realitate, ceea ce lipseste oamenilor, nu sunt intr-atat conditiile materiale avantajoase, ci mai degraba o filosofie luminoasa si divina, singura capabila sa ii smulga din slabiciunile si limitarile lor."

Depinde de noi daca in astfel de situatii reusim sa vedem partea pozitiva a lucrurilor, lectiile pe care trebuia sa le invatam pentru a reusi sa ajungem si sa avem ceea ce ne dorim cu adevarat. E calea noastra... drumul nostru..

Alb negru

In ultima perioada, asa cum ati sesizat, sunt foarte meditativa. Vad viata mea ca un film alb negru la un televizor uitat de lume, prafuit de timp, desi actiunea filmului e cat se poate de interesanta. Incerc din rasputeri, sa pun culoare, sa schimb ceva, dar in loc ca imaginea sa se clarifice apar tot mai multi pureci pe ecran. Am doar un gust amar... pentru ca mi-am dat seama ca ma incapatanez sa vad si revad filmul vietii mele alb negru la un televizor antic in loc sa il arunc pe fereastra. Imi dau seama ca as putea da culoare vietii mele daca as renunta sa imi deschid atat de usor sufletul unor persoane care profita de acest lucru. As putea spune ca mi-o fac cu mana mea, am o tendinta masochista de a incerca sa ajut lumea, chiar si pe cea care nu se vrea ajutata, de a incerca NU sa schimb, ci de a le da o alta perspectiva asupra lucrurilor. De multe ori, si nu generalizez, rasplata vine printr-o lectie dura de viata. De data asta sper sa fii invatat ceva pentru a nu mai imi pierde timpul, energia si resursele cu persoane care nu stiu aprecia "oferta mea" si sa ma dedic celor care ma pretuiesc cu adevarat. Actiunea filmului meu alb negru era interesanta, era vorba despre acceptarea neconditionata a celuilalt, despre impartasirea unor vise comune, despre daruire, intelegere si mai ales sinceritate. Inceputul a fost interesant, inceput in care s-au jucat multe roluri. Sfarsitul a fost insa revelatoriu. Se spune ca minciuna are picioare scurte... ca te minti pe tine sau pe altii totul se descopera exact la momentul potrivit. Din pacate filmul meu alb negru nu are un happy end... ci mai degraba un final despre care ai zice ca nu are logica, poate ca si acest articol al meu. Un film poate prost, pe care il poti intelege doar daca ai ceva de invatat. Mesajul transmis nu e pentru oricine. Lectia mea din acest film este sa nu ma mai pierd pe mine, sa nu ma mai deschid unor oameni care pot profita de generozitatea mea, sa nu mai fiu atat de toleranta si oarba in a crede ca toti oamenii au de fapt un fond bun care trebuie doar descoperit. Sa nu ma mai pierd in vanatoare de suflete pierdute cand eu insami sunt inca un suflet pierdut care cauta raspunsuri. Am invatat ca uneori nu poti descoperi adevarate comori in sufletul omului, cum mi-ar place mie sa cred, ci poti descoperi adevarati monstri care te pot inghiti si pe tine. Va trebui sa ma salvez! O voi face aruncand pe geam si din inima tot ce m-a dezamagit si cautand "sa fiu" intr-un alt film, poate color la un televizor performant. Va urma probabil o alta lectie de viata...

Sufletul tau

Voi incepe din nou cu o poveste pe care am citit-o recent: "O legenda hindusa straveche vorbeste de o vreme cand toti oamenii erau zei, dar intrucat au abuzat de divinitatea lor, Brahma, stapanul lor suprem, le-a luat acest dar. Brahma a chemat trei oameni intelepti pentru a-l ajuta sa decida unde vrea sa ascunda divinitatea oamenilor, pentru ca acestia sa nu o mai gaseasca niciodata. "Haideti sa o ascundem pe cel mai inalt dintre munti", a spus primul intelept. "Nu, oamenii sunt foarte indrazneti. Mai devreme sau mai tarziu, unul dintre ei va urca pe munte si o va descoperi. Mai bine, haideti sa o ascundem pe fundul oceanului", a sugerat al doilea intelept. Si-au dat insa seama ca oamenii o vor descoperi si acolo. "Haideti sa o ingropam in adancul pamantului", a spus cel de-al treilea intelept, dar nici aceasta varianta nu parea prea sigura. Dupa multe deliberari, ei au decis sa ascunda divinitatea chiar in inima/sufletul omului. "Nimeni nu se va gandi vreodata sa o caute acolo", au exclamat ei. Si de atunci, aceasta a ramas ascunzatoarea divinitatii omului.

Toate raspunsurile se afla in sufletul nostru dar e ultimul loc unde cautam. Sufletul nostru este harta noastra, cu munti si vai, cu prapastii, cu cascade, cu rasete, cu dureri, cu dorinte si dezamagiri etc. Sufletul nostru trebuie descoperit, trebuie sa aflam de ce am ales un drum fara iesire si ce anume trebuie sa facem sa iesim din astfel de situatii.
Cautam foarte des raspunsuri exterioare la problemele noastre de suflet, desi stim ca dispunem in sufletul nostru de o intelepciune la care nu apeleam aproape niciodata. Indiferent de dificultatea cu care ne confruntam, adevarata problema este rareori aceea pe care o vedem sau o enuntam. De aici si tendinta mea de a sapa si afla ce se afla in spatele unor cuvinte, unor probleme. De cele mai multe ori decidem ca exista o serie de circumstante exterioare care ne impiedica sa fim fericiti, acestea ne impiedica sa avem bani, sa avem relatii frumoase, sa fim respectati etc. Astfel ceea ce facem este sa ne innebunim prietenii si pe cei dragi cu intrebari: Ce crezi ca ar trebuie sa fac? Tu ce crezi despre situatia mea? Tu ce ai face in locul meu? etc. Atunci cand luam o decizie, ne bazam pe factori exteriori si rar intrebam intelepciunea din sufletul nostru, singura care ne poate ajuta. Ce incercam sa facem de fapt? Incercam sa CONTROLAM evenimentele din viata noastra. Daca uitam de sufletul nostru, putem doar influenta anumite evenimente, dar e ca si cand am juca un rol intr-o piesa de teatru, si dupa o vreme, desi am jucat exemplar, ne dam seama ca acel rol nu ne reprezinta, ca nu te simti bine in pielea "personajului". Si ce faci atunci? O iei de la inceput... dar poate jucand un alt rol in loc sa fii TU si sa detii rolul principal si autentic in viata ta. Asta nu o poti face decat daca te uiti in sufletul tau unde ai raspunsurile la dilemele din viata ta, stii daca e cazul sa schimbi ceva, stii sa apreciezi si cele mai simple lucruri, vezi bucatile de puzzle care mai lipsesc din harta ta. Inca ceva, NU UITA ca in viata vei avea tendinta de a fugi de cei care iti arata drumul spre sufletul tau, de cei care te accepta neconditionat, mai ales atunci cand tu nu te poti accepta pe tine.

Eu incerc sa imi iau adio de la un rol care nu ma reprezenta. Pentru asta trebuie sa le multumesc celor care mi-au aratat drumul spre sufletul meu, oameni cu adevarat speciali si care nu m-au dezamagit niciodata.

Vreau

Voi incepe acest post cu o poveste spusa de Anthony de Melo.

" Un om a gasit un ou de vultur si l-a pus in cuibarul unei gaini de curte. Puiul de vultur a iesit din ou o data cu puii de gaina si a crescut impreuna cu ei.
Toata viata lui, vulturul a facut ceea ce au facut si puii de curte, crezand ca este pui de curte. A scurmat pamantul dupa viermi si insecte. A cloncanit si a cotcodacit. Dadea din aripi si zbura un pic in aer.
Anii au trecut si vulturul a imbatranit foarte tare. Intr-o zi el a vazut o pasare splendida deasupra lui, pe cerul fara nori. Aceasta plana intr-o gratioasa maretie printre curentii puternici, abia batand din aripile sale viguroase, aurii. Batranul vultur privi in sus cu veneratie: “Cine e acesta?”, a intrebat el. “Acesta e vulturul, regele pasarilor”, i-a spus vecinul sau. “El apartine Cerului. Noi apartinem Pamantului – noi suntem gaini”. Si astfel vulturul a trait si a murit ca o gaina, pentru ca asta a crezut ca este."

Oare cati dintre noi nu traim crezand ca suntem alltceva decat suntem cu adevarat? Crezand ca nu meritam sa traim viata pe care o dorim? Sau nici macar nu constientizam ca putem sa ne facem visele sa devina realitate?!

Mi s-a reprosat ca sunt prea analitica, ca ma pierd in detalii, ca vreau sa am explicatii despre tot ce simt si tot ce mi se intampla. Vreau sa stiu toate aceste lucruri pentru a nu ma complace in situatii care nu au nici un viitor dar mai ales pentru a nu face aceeasi greseala inca o data si inca o data.

Nu vreau sa fiu altceva decat sunt.

NU vreau sa aflu la batranete ca as fi putut zbura si eu n-am stiut ca am aripi.
NU vreau sa dau cu piciorul unor sanse din viata mea de frica unor suferinte ulterioare. De multe ori fericirea trebuie sa o culegem de pe marginea unei prapastii.
Nu vreau sa ajung sa imi sabotez singura fericirea pentru ca ANTICIPEZ SI PRESUPUN ca mie nu imi poate fi bine, ca persoana de langa mine ma va rani, ca nu am sa reusesc sa fac oamenii de langa mine fericiti, ca nu detin poate suficienti bani, suficienta scoala, suficienta MATURITATE.

Nu uitati: atragem in viata ceea ce gandim.

VREAU insa sa ma pot deschide si sa pot oferi sufletul meu cuiva care stie sa il aprecieze.
VREAU sa simt ca viata e construita pentru MINE, ca soarele imi zambeste.
VREAU sa fiu libera sa IUBESC tot ce ma inconjoara: un zambet de copil, o floare, un rasarit de soare.
VREAU sa ma topesc in sarutul cuiva caruia nu ii este frica sa se topeasca in sarutul meu si vrem amandoi aceleasi lucruri de la viata.
VREAU sa am curajul de a nu ma agata de trecut si de a vedea orice experienta ca pe o lectie de viata.
VREAU sa reusesc sa apreciez clipele minunate si sa merg mai departe convinsa fiind ca totul in viata se intampla cu un motiv.

M-a intrebat cineva daca eu am respect fata de mine... ei.. m-am blocat pentru ca am realizat ca eu nu stiu daca ma respect si am incercat sa gasesc o situatie in care sa simt asta.
Da, ma respect pentru ca stiu ce vreau de la viata, si mai ales pentru ca reusesc sa fiu vulnerabila si sa imi exprim deschis sentimentele. Sunt deseori ranita si dezamagita dar asta ma face mai puternica.

Cineva va aprecia asta.... si va realiza, poate, la randul lui ca se complacea sa fie altceva decat este, poate va afla ca are aripi si mai ales ca poate avea viata pe care si-o doreste.

Poate acel cineva, care va aparea in viata mea, va vrea sa zboare cu mine...